Raze de lumina si foc

Ma trezeste din visare un zgomot usor, ca un fosnet si sar din baia fierbinte, cu pletele grele, ca o  sirena proaspat nascuta din spuma marii. Imbrac in graba un halat, inviorata de curentii de aer rece in contact cu  picaturile prelinse jucaus  pe pielea moale si ma indrept catre hol,  zglobie si fericita.

Ma trezesc in imbratisarea lui dragastoasa si strig de surpriza cand ma invarteste prin casa. Ridem ca doi copii in soare, ca apoi sa ma intrebe din priviri ce nu se mai saturau, daca stiu, daca vreau…daca iubesc. Clipesc des, caci valuri sarate de bucurie imi adunau genele in triade, maturand orice urma de indoiala iar mareea le depozita in perle pe dune de zambet. Ne asezam imbratisati  si usori pe fotoliu iar el, cu gesturi fine, ridica incet cutia, o deschide, scoate comoara si-mi cere mana. I-o intind fara sovaire, privindu-mi inelarul independent de restul mainii, cum isi potriveste verigheta ca si cand ar fi avut-o dintotdeauna. Ne-am cununat in fata soarelui cu iubirea ce-si purifica mantia albastra.

Inimile noastre si-au depus juramintele, asa cum numai ele stiu si le-au scris in cartea destinului. Dansul nuptial incununeaza  fruntile noastre cu petale de crini ce-si regasesc corola inrourata de zori incandescenti. Umbra ratiunii ne astepta treaza, insa noi ne rugam de simturi sa-si prelungeasca betia, s-o induplecam sa ne pasuiasca. E de neclint insa, cerandu-si tributul. Vrea tot sau nimic ca un stapan neindurator, unde nimic nu exista decat pentru a hrani cu iluzii sclavia, a-i da impresia ca are de ales. Am lasat amandoi ca schimbul sa se desfasoare la apus, luand ca martori Luna si stelele. Eram mai cuminti, mai frumosi dar ganditori  si imbatraniti a povara. A inceput el, cu vocea calda dar din ce in ce mai stinsa, sa-mi descrie cum este lumea lor si care ar fi atributiile mele. Ma asteptam sa aud lucruri mai mult sau mai putin bune, insa informatiile primite ma scaldau succesiv in valuri de soc…

Cadoul

Cutia se odihneste in palmele mele albite de emotie; fulgere de soc ma strabat fantomatic si ud, un val de gheata ma traverseaza iar degetele stravezii, care tin cutia deschisa a haos, sunt reci..reci si crispate de atata nemiscare. Cele doua verighete stralucitoare se odihnesc lenes si nepasator pe catifeaua rosie din cutie, stralucirea lor alb-aurie nu cadreaza cu sangeriul de fond..sau poate da, caci altfel nu-mi explic acea senzatie stranie, de panica. Visul oricarei femei, ca iubitul sa o intregeasca cu gestul suprem al iubirii, casatoria, era si al meu…atunci de unde aceasta panica, ma intreb, constienta ca reactia nu este cea normala, de bucurie. Ii multumesc in gand lui dumnezeu, ca el nu este de fata la trairile contradictorii ce-mi brazdeaza trasaturile si sufletul chinuit…si-mi amintesc de prima zi in care ne-am cunoscut.. Chiar de atunci, cand m-am indragostit pe loc, cu toata puterea fiintei mele, am simtit ceva straniu. Cand il priveam, parca eram pe marginea unei prapastii iar el locuia in alta dimensiune, de unde ii studiam radiind, fiecare gest, trasatura, fiecare raza de zambet sau cuta de pe frunte inainte de a se forma, zbaterea genelor in soare si dansul mainilor. Unii oameni recunosc acea senzatie a fatalitatii, cand o intalnesc…oare asa sa fi simtit si Julieta? Oare Romeo, daca stia ce-l asteapta, s-ar mai fi casatorit cu iubita sa pe ascuns…? Privesc indelung catre verighete, mai ales spre aceea mai mica si incet incet simt ca revin la viata, imi scutur a negare pletele aurii ravasite si schitez un suris, amintindu-mi cum reusea de fiecare data, fara sa masoare dinainte sa-mi ofere cadoul potrivit din toate punctele de vedere. Acest lucru m-a uimit la inceput, mai ales cand era vorba de haine sau pantofi, caci imi veneau perfect iar el, stiam sigur ca habar n-avea ce masuri port…insa acei ochi minunati, aflam ca ascundeau multe comori. Inchid cu hotarare cutia la loc si ma gandesc ca libertatea n-ar trebui ambalata etans si-l astept cuminte sa se trezeasca. Pana atunci, imi consult prietena cea mai buna.. oglinda, studiez atent ravagiile lasate de ultimele trairi pe chipul meu si le ascund grabita sub o masca de pudra fina. Imi arunc neglijent halatul pe un scaun si ma afund intr-o baie cu spuma parfumata, din abundenta. Aromele imi curata mintea si sufletul de gandurile negre, spuma aceea minunata ma mangaie la fiecare tresarire de fibra..iar eu..alunec intr-o lume de basm, in care toate finalurile sunt fericite….

Pachetelul din catifea

O raza de soare imi mangaie pleoapele somnoroase, ii zambesc cu ochii intredeschisi si incerc sa ma  ridic  alene din pat. Neah..mai stau un pic..Ce zi luminoasa, gandesc, in timp ce ma intind ca o pisica in asternuturile de matase. Il privesc cum doarme ca un ingeras si zambeste..poate unui vis? Oare sunt si eu in visele lui ma intreb, sigur ca sunt, ce prostii imi mai trec prin cap asa de dimineata! Il sarut usor, sa nu-i tulbur somnul si ma indrept catre bucatarie, cu gandul la o cafea aburinda, cu aroma de hel. Helul este o planta aromata de-a lor, care imi place la nebunie.  Pun doar doua bobite in masina de risnit, altfel iese prea parfumata; zambesc amintindu-mi cat de fericit era ca sunt unele lucruri care imi fac placere din cultura orientala. Pasesc incet prin sufragerie, cu halatul matasos strans in jurul coapselor subtiri, sa ajung la mult ravnita cafea si ma impiedic de ceva tare, mai sa-mi rup glezna. Dupa ce-mi recuperez echilibrul, fragil asa de dimineata, ma uit spre covor sa vad pe ce-am calcat. A..pachetelul din catifea rosie! Uitasem, ia sa vad ce e in el. De fiecare data cand se intorcea din Damasc imi aducea cadouri iar eu eram ca un copil vesnic in sarbatoare. Cum sa  nu-l iubesti, imi zic si ma bufneste risul la asa un gand frivol, ce nu ma caracterizeaza. Aceste mici bucurii au valoare doar pentru ca vin de la el. Il iubeam pentru fiecare gest frumos, pentru fericirea continua pe care o simteam alaturi de el si pentru faptul ca exista, ca o prelungire a mea. Sufletul pereche exista dar este un lucru unic cand se intalnesc doua. Privesc cutiuta cateva secunde, o rasucesc pe toate partile, intrebandu-ma ce-o fi in ea, dupa cum arata banuiesc ca este un inel, caci stia cat de mult imi plac bijuteriile, mai ales dupa ce mi-a daruit-o pe prima…era o bratara de aur alb, cu model egiptean si smaralde. Dar am atat de multe, incat le schimb foarte des,  nu-mi place sa port mai mult de un inel pe o mana iar el stia asta…asa ca eram un pic mirata. Ca niciodata, nu-mi vine sa-l deschid, am un presentiment de pericol, ca acelea pe care incerc sa le ignor de obicei, numai ca nu m-au inselat niciodata. Mi-am zis ca nu e bine sa fiu superstitioasa, insa cred ca e ceva mai mult de atat, fiindca simt ca un clopot de alarma imi suna in tample, coboara in stern si se aude din ce in ce mai puternic iar dupa aceea se intampla ceva si nu de bine. Curiozitatea ma impinge sa-l deschid, insa,  in timp ce ma gandesc la iubirea noastra, cutia scartaie nefiresc..iar din ea ma orbesc doua raze stralucitoare, concentrice ca niste verighete. Nu se poate! Inchid ochii brusc, imi strang pleoapele pana simt ca din ele se revarsa marea…marea fomata din picaturi alcaline, verzi, ca ochii mei inecati in ea. Off, Pandora, de ce-ai deschis cutia…..???

Verighete si vise circulare…

Intotdeauna am iubit toamna, cu frunzele ei ruginii si obrajii rumeni, de fecioara bruna si despletita…Este o rebela ca si  mine, nu-i pasa ca florile isi canta ultimul tango, ca iarba-i verde se usuca incet si sigur, ea, doar ea, stie ca moartea este o conditie sine qua non a renasterii. Fereastra asteptarii mele se deschide acum, iubirea imi bate la usa.

El ma priveste infrigurat, cu ochii aceia minunati, cat universul cunoasterii si-mi intinde cu maini tremurande un pachetel imbracat in catifea rosie…Ma ridic zglobie de pe canapea, scot sunete de clopotei si sarbatoare, bat din palme si ma agat de gatul lui, imbatandu-ma cu parfumul pielii sale catifelate..Doamne ce dor mi-a fost de el! Il imbratisez si-l miros indelung, lasandu-l sa-mi  invadeze toate celulele, incet incet…sistemul meu analizator unitar este in delir, porneste sarbatoarea sufletului. Legea estetizarii isi face de cap cu cele cinci simturi, intr-o orgie de senzatii si culori. Vivaldi le acompaniaza in surdina, timpul se dilata si se comprima ritmic, atent, delicat si sinuos.  Emotiile cresc pe scara richter, zguduindu-mi placile tectonice, vulcanul adormit se trezeste si vrea sa erupa. Bucuria revederii este mai mare decat curiozitatea, pachetelul rosu se rostogoleste pe covorul persan, fara zgomot, parca intelege ca trebuie sa mai astepte un pic, intact si cuminte. Bratele lui puternice ma prind ca pe un fulg, cu grija si delicatete iar eu plutesc printre stele…cu cerul atat de senin pe tample..Ne sarutam in nestire, fara vorbe, privirile isi spun doar atat de multe, fiecare fibra isi toarce povestea, soaptele ni se predau iar noi, valsam inlantuiti, ca Adam si Eva inainte de pacat….sarpele nu aparuse inca…..

 

Rochita bleu….

 

Imi rearanjam dulapurile, caci se schimba anotimpul si pe unele le scoteam din cutii, pe altele din sifonier, ca un schimb echitabil. Nu prea ma lasa inima sa-mi impaturesc rochitele de vara, mai ales ca nici n-avusesem timp sa le port pe toate. Ma uit cu jind la ele, oftez si le pun la pastrare pentru urmatorul sezon calduros..cand..observ pe un raft un sac prafuit, din acela pentru costume de ocazie..chiar nu-mi aminteam de el, oare ce-am pus aici? Ma ridic pe varfuri, ii deschid fermoarul si…simt ca lesin, ma ia cu ameteala, ma sprijin cu mana stanga de catul usii, iar dreapta imi ramane inclestata pe umeras..doamne! Un carusel intreg, cu copii zgomotosi, oameni fara fete si sunete de fanafara imi asediaza capul….tamplele bat darabana in ritm ametitor, nu se poate..sa le opreasca cineva, revino-ti, imi spun cu greu, ca o sugestie colac de salvare! Ma reculeg dupa…nu stiu dupa cat timp, caci privirea imi ramasese agatata de rochita bleu, cu danteluta alba pe marginea corsetului, pe coapsa ii rasarea un trandafir mic bleu cu alb si o funda cocheta la spate…parca aparuse dintr-un vis demult uitat.. Instantaneu ma intorc in timp si ma privesc cum o probez nerabdatoare, in camera mica dar luminoasa a croitoresei, cum ma fatai in fata oglinzii mai fericita ca niciodata si vad figura ingaduitoare a acesteia si cum ma astepta el, nerabdator, in masina..ca orice barbat care se respecta si nu suporta sa asiste sau participe la bucurii tipic feminine(cumparaturi, moda, probe, etc). Deh..ce sa-i faci daca ce bucura mai tare o femeie pe ei ii scoate din minti.. Chestie de gusturi.

Ma intreb mirata cum de am putut sa uit asa ceva, de ce n-am vandut-o, daruit-o, taiat-o, ars-o, ceva..numai sa fiu sigura ca n-o mai vad? Ma desprind de dulapul pandorei, si merg cu spatele, avand ochii tinta catre el, ca nu cumva sa ma urmareasca..pipai speteaza unui scaun si ma prabusesc, cu capul in maini.

Cum se poate, repet obsesiv, cum se poate sa gasesc tocmai acum rochia facuta special pentru o cununie care n-a avut loc niciodata…

 

 

Noapte alba, zi compromisa..

Se apropia ziua in care trebuia sa ia sfarsit acest job de vara iar eu eram din ce in ce mai indragostita…da..recunosteam in sfarsit ca mi s-a intamplat.. El era total disperat, invata din ce in ce mai bine limba iar la un moment dat, ma intreaba daca merg in parc. Il privesc mirata si usor amuzata, caci tot avea accent si-l intreb la ce parc se refera. Imi aminteste ca-i povestisem de parcul acela minunat langa care locuiesc.. Nu-mi vine sa cred ce curaj l-a apucat asa deodata, e clar ca-mi da intalnire si-i spun ca mi-ar placea. Stabilim sa ne intalnim a doua zi, deoarece era sambata si ne era mai usor, decat sa plecam de la serviciu; mai ales ca instinctiv ma feream sa ne vada ceilalti colegi, imi stabilisem niste principii iar pe unul dintre ele tocmai il incalcasem: acela de a nu iesi cu colegii…insa era ceva atat de inofensiv. Nu stiu ce-am avut toata ziua, am fost cam aeriana.. in acea dimineata m-am comportat cel putin copilareste cand i-am oferit un pumn de corcoduse, preferatele mele . Era un corcodus minunat, cu coroana grea de poame iar eu tocmai le culesesem. Le-a primit bucuros si un pic mirat, nici acum nu m-am lamurit daca avea habar ce-s alea..doamne ce-am ma iris cand I s-a schimonosit fata dupa ce-a incercat una.. Incredibil, insa le-a mancat pe toate. Pentru asta si pentru felul dragalas de-a ne tachina, eram hotarata sa-l revad, sa fim doar noi doi..si copacii aceia plini de seva, sa-mi alerge vantul prin plete si..ce mai, sa fiu pe terenul meu, asta imi dadea siguranta.

Maine..e Sambata, ma gandesc, pana atunci vad eu ce-i spun mamei..Am o teama teribila caci simt deja dezacordul ei, erau atatea grozavii pe care le auzisem despre natia aceasta, insa..spune-i asta inimii..spune-i tu mama, caci pe mine nu ma asculta. Uitasem ca sunt la birou, uitasem de el, asa ca tresar surprinsa cand il aud ca-mi sopteste tandru langa ureche..N-am inteles, il rog sa repete caci are o privire ingrijorata, voia sa stie daca ma simt bine, mi-a spus ca  a observat cum m-am albit brusc la fata. Il linistesc, moment in care ne privim in ochi, indelung, suficient cat sa simt ca am bagat degetele in panoul de inalta tensiune..ma scutur, fac fete fete si-i cer un pahar cu apa. Beau ca si cand am stat in desertul ala al lor, imi revin si ma ridic sa plec.

Se ofera sa ma conduca, il refuz politicos si plec spre casa…doamne, ma obsedeaza ideea ca ar fi prima data cand as simti c-o mint pe mama..iar gandul acesta ma chinuie ingrozitor…Am sa gasesc o solutie de mijloc, adica jumatate de adevar..imi spun, insa maine…

Revederea..

Cu aceasta mirare a revenirii ma confruntam, cand il aud ca spune:

–         Mai, as avea nevoie de un sfat, chiar daca e la telefon, se poate sau deranjez?

–         Te rog,  zic. Te ascult.

–         Uite, vreau sa-mi cumpar niste costume si nu stiu de unde, ca nu gasesc de iarna..Prima persoana care mi-a venit in minte ai fost tu, sa te sun; stiu ca pare  aiurea insa ma poti indruma?

–         Ai baut? .. si ma bufneste risul. Ride si el, asigurandu-ma ca nu mai bea decat ocazional, eu nu insist si-i zic cateva nume de magazine. Vazand ca incearca sa le denigreze pe rind, il intreb:

–         Bine.. atunci, care ar fi motivul real al acestui apel? Ride jenat, zicand:

–         Unde esti?

–         Unde nici nu te-astepti…! Ma abtin cu greu sa nu rid..

–         Off, as vrea sa stam de vorba la o cafea daca ai timp acum.

Ii simt tristetea din voce dar stiindu-l ca pe un bun actor, ma detasez si-i spun sincer:

–         Acum am ajuns acasa de la job si n-am nici un chef sa ies din scutece, poate altadata.. Insista la nesfarsit, spunand ca ma suna mai tarziu, ma razgandesc si-i propun sa iesim cam in doua ore, la o cafenea  aproape de mine. Accepta fericit. De ce m-am sucit, ma intreb si realizez ca mi-ar face placere sa-l revad, obisnuiam sa ne spunem deschis orice gand, comunicam incredibil de bine si ne-am fost alaturi in momentele cele mai grele…ce pacat ca viciile lui ne-au indepartat. Sunt constienta ca nu s-a schimbat insa ma roade si curiozitatea, mi-e dor de risul nostru  sanatos  si momentele bune, de amintiri..Asa ca  ma pregatesc sa ies. Ajunsese inaintea mea..era foarte schimbat fizic; neras de vreo trei zile, parul i se rarise spre frunte, se ingrasase dar nu cat sa fie dizgratios.. Ma indrept spre el zambind, I se lumineaza ochii, semn ca mai are ceva acolo, care sa-mi fie cunoscut. Se lanseaza intr-o conversatie banala, minte la greu cat de fericit este..si-i zic, uitandu-ma spre paharul cu whisky din fata lui:

–         Vezi  ca ti se raceste cafeaua!

–         Afurisita mai esti, nu-i cafea doar 100 gr. de Johny…ce dumnezeu!

 Ne amuzam pe tema asta dupa care ii comunic ca nu este nevoie sa se justifice, pana la urma ne cunoastem de prea multa vreme si chiar daca ii vreau binele, face ce vrea cu viata lui, doar ma amuzam. Ne amintim cu placere de toate tampeniile pana cand observ ca a zburat timpul si trecusera ore bune. Ma ridic sa plec, cand..il aud ca prin ceata:

–         Cum de te-am ratat eu pana acum? Mare tampit mai sunt!

–         Glumesti, ii raspund socata. Adica ce vrei sa spui?? Tace..il lamuresc:

–         Am fost si suntem amici, poate chiar prieteni uneori si nu ne-a trecut vreo secunda prin minte ce tocmai ai insinuat….sau ma insel?

–         Pai tocmai de-aia mi se pare ca sunt tare prost si nu ti-am zis pana acum ce mult imi placi.

Il privesc lung…si-i recomand sa-si puna ochelari, poate se trezeste la realitate. Ridem si trecem peste momentul jenant iar eu respire usurata. Poate ne vom revedea…

Reactii in lant

Ar fi fost o zi ca oricare alta, daca nu s-ar fi intamplat ceva..destul de interesant ca analiza proprie si nu numai..Doamne, am chef sa rid, sa ascult muzica, sunt singura in casa dupa o zi epuizanta de lucru, in sfarsit..pot da muzica la maxim, n-am suferit niciodata castile, bucuria mea simte nevoia sa fie zgomotoasa, sa ma imbete cu senzatii paroxistice..asta si fac, cu toate ca este o zi mohorata, sufletul meu spune altceva, exulta de o bucurie interioara, nu are nici un stimul extern si este suficienta prin ea insasi. La un moment dat, suna telefonul, eu nu ma sinchisesc sa raspund insa sunetul devine din ce in ce mai insistent, asa ca raspund alene.

O voce necunoscuta ma intreaba ce mai fac, ca nu ne-am mai auzit de ceva vreme…ca si cand m-ar cunoaste. Initial ma gandesc ca a gresit numarul, desprind telefonul de ureche, ma uit la nr., clar nu-l stiam si revin..destul de scortoasa spunand:- Imi cer scuze, ne cunoastem..?..cred ca ati gresit..! La capatul celalalt al undei…pauza..o fractiune de secunda, eu dau sa inchid…moment in care vocea revine, jenata si usor enervata:- Sigur ca ne cunoastem, sunt eu, Mihai, ce d-zeu, glumesti sau m-am schimbat chiar asa?? Instantaneu realizez ca este o veche cunostinta, dintr-un lant al slabiciunilor altora, un vechi amic comun din facultate. Zambesc jenata si zic:

– Heeei, clar o sa te imbogatesti, ca nu te-am recunoscut! Nu prea aveam chef de el, dealtfel ultimele amintiri in ceea ce-l priveste, nu erau prea grozave.. Fusesem buni amici, pana cand am descoperit ca bea foarte mult, pana la distrugere, nici patima jocurilor de noroc nu-i era straina iar eu, dupa mai multe incercari “salvatoare”, am ajuns la concluzia ca nu pot asista constient la dezumanizarea lui, atata timp cat nu facea nici cel mai mic gest a se salveze…chiar cred ca-I placea rolul de victima asteptand un “salvator”.. Fiind foarte intelligent, a disimulat multa vreme ba chiar ma ruga sa-l ajut sa se “lase” cum zicea el, de acele vicii iar eu ca o novice, il credeam, pana cand m-am trezit..caci lucru evident, nu era cazul lui, dusul rece a venit la timp. Am realizat ca in loc sa-l ajut, situatia tindea de fapt catre propria-mi cadere vertiginoasa iar instinctul meu infailibil m-a ajutat, ca intotdeauna, sa ies la timp din capcana; insa trecusera doi ani…si iata, acum, chiar ma ia prin surprindere cu aceasta revenire…

Ziua cea mare…

Imi rasare un zambet la gandul ca o sa intarzii, ca si cand am avea intalnire iar el ma asteapta…doamne, omul asta imi ocupa prea mult gandurile..! Fir-ar! Imi scutur pletele a protest si ma indrept grabita catre birou. Ajung in fata usii, dau sa scot cheile, cand, aud o voce cunoscuta in spatele meu:- Buna! Tresar, ma intorc cu greu si-l vad..doamne tine-ma! Iar ochii aceia sublimi, care ma tintuiesc cu raze de lumina incandescenta..Gata, sunt terminata, imi spun. Incerc cu greu sa articulez ceva, iese un sunet gutural si ciudat iar el zambeste continuu…ce obraznicie! Scot repede cheia, parca as fi nerabdatoare sa incep lucrul si navalesc in birou. Acolo, evident, era pustiu, lucru care nu imi convenea deloc. O panica inexplicabila ma cuprinse..ma intorc curajoasa spre el si-i fac semn sa ia un loc, deoarece nu cunostea decat cateva cuvinte din limba Romana. Scot cateva dosare, imi aranjez pixurile si constat cu groaza ca nu mai am nimic interesant de facut, asa ca ma las moale pe scaun si..ce sa fac, ma uit la el. Ma fixa cu privirea, asta o simtisem de cand am intrat si acum mi se confirma…iar eu, fastacita rau, il privesc la randul meu, hipnotizata..

–         Ce faci? Zise el la un moment dat, cu un accent ciudat iar pe mine ma bufneste risul, usurata, caci asa m-am mai detensionat un pic. Ride si el, zice ceva de neinteles iar eu il rog sa repete:

–         Mergi la barc..?

Gata, deja ma tavalesc de ris, nu mai pot. Ii zic printre lacrimi:

–         Unde??

E rosu la fata, insa, admirabil, repeta intrebarea. Eu il intreb iar:

      –    Unde mai? La barca vrei sa zici sau cu barca?

Ma rog, nu ne-am lamurit, se ridica cu  greu de pe scaun, cu o figura disperata si jenata, imi face semn ca trebuie sa plece si iese din birou, clatinandu-se ca un om beat. Eu raman cu un gust amar si ma invaluie incet incet o tristete inexplicabila..Simt ca o durere ascutita imi sfasie pieptul si ma supar iar pe acele stari contradictorii,  care n-au macar un motiv palpabil…

 

A mai trecut o noapte…

Dis de dimineata, ma incearca o durere difuza in ceafa, plus o stare apatica destul de enervanta..Lasa..imi zic, o inviorare cu apa rece e cea mai buna reteta, asa ca pornesc spre baie, tarsaindu-mi alene papucii ca in fiecare dimineata, scot miorlaiturile de rigoare in timp ce ma intind in mers, ca-mi place sa ma rasfat, cum spune mama. Doamne ce bine e, chiar ca m-am trezit brusc sub jetul rece! Imi arunc sprinten cateva haine sport, imi sorb alene si cu inghitituri mici cafeluta si ma machiez un pic, caci este ziua cea mare…

Consult grabnic oglinda si scot un plescait admirativ….mama ce bine arat! Rid…parca am inebunit, ma gandesc, insa nu ma pot abtine, caci imi amintesc de-o prietena de-a mamei, Bianca, care nu era asa frumoasa, mai mult dragalasa si posesoare a unui corp superb insa avea fata asta un tupeu si o incredere in ea, ceva de zile mari. Si motivul amuzamentului meu matinal era o vorba de-a biancai, pe care, imi zicea ea, si-o repeta in fiecare dimineata in oglinda si suna cam asa:- Bianco, esti frumoasa “fire-ai” a dracu sa fii!, ca la scoala nu prea se dusese, decat sa stabileasca “intalniri” de afaceri, cum zicea ea….iar ma bufneste risul. In rest, mama o tolera ca era asa mica si neajutorata, credea ea… si gandea ca restul e pacatul ei, dupa ce a renuntat s-o mai aduca pe calea cea buna…Sunt gata, ies vijelios pe usa si ma gandesc: – Oare “el” o fi ajuns deja…