Verighete si vise circulare…

Intotdeauna am iubit toamna, cu frunzele ei ruginii si obrajii rumeni, de fecioara bruna si despletita…Este o rebela ca si  mine, nu-i pasa ca florile isi canta ultimul tango, ca iarba-i verde se usuca incet si sigur, ea, doar ea, stie ca moartea este o conditie sine qua non a renasterii. Fereastra asteptarii mele se deschide acum, iubirea imi bate la usa.

El ma priveste infrigurat, cu ochii aceia minunati, cat universul cunoasterii si-mi intinde cu maini tremurande un pachetel imbracat in catifea rosie…Ma ridic zglobie de pe canapea, scot sunete de clopotei si sarbatoare, bat din palme si ma agat de gatul lui, imbatandu-ma cu parfumul pielii sale catifelate..Doamne ce dor mi-a fost de el! Il imbratisez si-l miros indelung, lasandu-l sa-mi  invadeze toate celulele, incet incet…sistemul meu analizator unitar este in delir, porneste sarbatoarea sufletului. Legea estetizarii isi face de cap cu cele cinci simturi, intr-o orgie de senzatii si culori. Vivaldi le acompaniaza in surdina, timpul se dilata si se comprima ritmic, atent, delicat si sinuos.  Emotiile cresc pe scara richter, zguduindu-mi placile tectonice, vulcanul adormit se trezeste si vrea sa erupa. Bucuria revederii este mai mare decat curiozitatea, pachetelul rosu se rostogoleste pe covorul persan, fara zgomot, parca intelege ca trebuie sa mai astepte un pic, intact si cuminte. Bratele lui puternice ma prind ca pe un fulg, cu grija si delicatete iar eu plutesc printre stele…cu cerul atat de senin pe tample..Ne sarutam in nestire, fara vorbe, privirile isi spun doar atat de multe, fiecare fibra isi toarce povestea, soaptele ni se predau iar noi, valsam inlantuiti, ca Adam si Eva inainte de pacat….sarpele nu aparuse inca…..