Ziua cea mare…

Imi rasare un zambet la gandul ca o sa intarzii, ca si cand am avea intalnire iar el ma asteapta…doamne, omul asta imi ocupa prea mult gandurile..! Fir-ar! Imi scutur pletele a protest si ma indrept grabita catre birou. Ajung in fata usii, dau sa scot cheile, cand, aud o voce cunoscuta in spatele meu:- Buna! Tresar, ma intorc cu greu si-l vad..doamne tine-ma! Iar ochii aceia sublimi, care ma tintuiesc cu raze de lumina incandescenta..Gata, sunt terminata, imi spun. Incerc cu greu sa articulez ceva, iese un sunet gutural si ciudat iar el zambeste continuu…ce obraznicie! Scot repede cheia, parca as fi nerabdatoare sa incep lucrul si navalesc in birou. Acolo, evident, era pustiu, lucru care nu imi convenea deloc. O panica inexplicabila ma cuprinse..ma intorc curajoasa spre el si-i fac semn sa ia un loc, deoarece nu cunostea decat cateva cuvinte din limba Romana. Scot cateva dosare, imi aranjez pixurile si constat cu groaza ca nu mai am nimic interesant de facut, asa ca ma las moale pe scaun si..ce sa fac, ma uit la el. Ma fixa cu privirea, asta o simtisem de cand am intrat si acum mi se confirma…iar eu, fastacita rau, il privesc la randul meu, hipnotizata..

-         Ce faci? Zise el la un moment dat, cu un accent ciudat iar pe mine ma bufneste risul, usurata, caci asa m-am mai detensionat un pic. Ride si el, zice ceva de neinteles iar eu il rog sa repete:

-         Mergi la barc..?

Gata, deja ma tavalesc de ris, nu mai pot. Ii zic printre lacrimi:

-         Unde??

E rosu la fata, insa, admirabil, repeta intrebarea. Eu il intreb iar:

      -    Unde mai? La barca vrei sa zici sau cu barca?

Ma rog, nu ne-am lamurit, se ridica cu  greu de pe scaun, cu o figura disperata si jenata, imi face semn ca trebuie sa plece si iese din birou, clatinandu-se ca un om beat. Eu raman cu un gust amar si ma invaluie incet incet o tristete inexplicabila..Simt ca o durere ascutita imi sfasie pieptul si ma supar iar pe acele stari contradictorii,  care n-au macar un motiv palpabil…